rezumat

capitolele anterioare au examinat rațiunea eficienței intervenției guvernamentale, și anume acolo unde piețele nu reușesc să obțină eficiența alocativă, și mijloacele prin care o astfel de intervenție este finanțată. Modelul Keynesian de bază al gestionării cererii agregate este un exemplu al modului în care, teoretic, intervenția poate fi utilizată în perioadele de șomaj în masă pentru a maximiza producția economiei, mutând astfel economia înapoi la frontiera sa de posibilitate de producție. Aglomerarea reduce eficacitatea intervenției, dar, dacă este mai mică de 100%, creșterea producției poate duce la o îmbunătățire a bunăstării (vezi capitolul 5). Cu toate acestea, analiza optimității Pareto a demonstrat că este necesară cunoașterea detaliată atât a condițiilor de producție, cât și a preferințelor de consum, pentru ca eficiența alocativă să fie atinsă prin sisteme non-piață (a se vedea capitolul 2). În plus, teoria a doua cea mai bună sugerează că intervenția parțială poate fi contraproductivă, crescând mai degrabă decât reducând eficiența alocativă.