luna aceasta marchează 350 de ani de când John Milton a vândut editorului său drepturile de autor ale Paradise Lost pentru suma de cinci lire sterline.

marea sa lucrare dramatizează cea mai veche poveste din Biblie, ale cărei personaje principale le cunoaștem prea bine: Dumnezeu, Adam, Eva, Satana sub forma unui șarpe vorbitor — și a unui măr.cu excepția, desigur, că Geneza nu numește niciodată mărul, ci se referă pur și simplu la „fructul”.”Pentru a cita din Biblia King James:

și femeia a spus șarpelui: „Putem mânca rodul pomilor din grădină; dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii, Dumnezeu a spus:” să nu-l mănânci și să nu te atingi de el, ca nu cumva să mori.'”

” fruct ” este, de asemenea, cuvântul pe care Milton îl folosește în liniile de deschidere sonore ale poemului:

a primei Neascultări a omului și a fructului

al acelui copac interzis, al cărui gust muritor

a adus moartea în lume și toată vai-ul nostru

dar în cursul celor peste 10.000 de-poem de linie, Milton numește fructul de două ori, numindu-l Explicit un măr. Deci, cum a devenit mărul fructul vinovat care a adus moartea în această lume și toată durerea noastră?

răspunsul scurt și neașteptat este: un joc de cuvinte Latin.

pentru a explica, trebuie să mergem până în secolul al IV-lea d. HR., când Papa Damasus a ordonat cărturarului său principal al Scripturii, Ieronim, să traducă Biblia ebraică în latină. Proiectul de 15 ani al lui Ieronim, care a dus la Vulgata canonică, a folosit latina vorbită de omul de rând. După cum sa dovedit, cuvintele latine pentru rău și măr sunt aceleași: malus.

în Biblia ebraică, un termen generic, peri, este folosit pentru fructul atârnat de pomul cunoașterii binelui și răului, explică Robert Appelbaum, care discută proveniența biblică a mărului în cartea sa Aguecheek ‘s Beef, Belch’ s Hiccup și alte interjecții gastronomice. „Peri ar putea fi absolut orice fruct”, spune el. „Comentatorii rabinici au caracterizat-o în mod diferit ca o smochină, o rodie, un strugure, un cais, un citron sau chiar grâu. Unii comentatori chiar s-au gândit la fructul interzis ca la un fel de vin, îmbătător de băut.”

când Ieronim traducea „pomul cunoașterii binelui și răului”, cuvântul malus s-a strecurat în el. Un teolog strălucit, dar controversat, Ieronim era cunoscut pentru temperamentul său fierbinte, dar, evident, avea și un simț al umorului destul de rece.

„Jerome a avut mai multe opțiuni”, spune Appelbaum, profesor de literatură engleză la Universitatea Uppsala din Suedia. „Dar el a lovit ideea de a traduce peri ca malus, care în latină are două semnificații foarte diferite. Ca adjectiv, malus înseamnă rău sau rău. Ca substantiv, pare să însemne un măr, în sensul nostru al cuvântului, provenind din arborele foarte comun cunoscut acum oficial sub numele de Malus pumila. Deci Jerome a venit cu un joc de cuvinte foarte bun.”

povestea nu se termină aici. „Pentru a complica lucrurile și mai mult”, spune Appelbaum, ” cuvântul malus din vremea lui Ieronim și pentru mult timp după aceea, se putea referi la orice fruct cărnos care poartă semințe. O pere era un fel de malus. Așa a fost smochinul, piersica și așa mai departe.”ceea ce explică de ce fresca Capelei Sixtine a lui Michelangelo prezintă un șarpe încolăcit în jurul unui smochin. Dar mărul a început să domine operele de Artă din toamnă în Europa, după ce faimoasa gravură din 1504 a artistului German Albrecht D Oktocrer a descris primul cuplu contrapus lângă un măr. A devenit un șablon pentru viitorii artiști precum Lucas Cranach cel Bătrân, a cărui pictură luminoasă Adam și Eva este atârnată de mere care strălucesc ca rubinele.

Milton, atunci, urma doar tradiția culturală. Dar a fost un renumit intelectual Cambridge fluent în latină, greacă și ebraică, care a servit ca secretar pentru limbi străine la Oliver Cromwell în timpul Commonwealth-ului. Dacă cineva a fost conștient de jocul de cuvinte malus, ar fi el. Și totuși a ales să o conducă cu ea. De ce?

Appelbaum spune că utilizarea de către Milton a termenului „măr” a fost ambiguă. „Chiar și pe vremea lui Milton, cuvântul avea două semnificații: fie ceea ce era mărul nostru comun, fie, din nou, orice fruct cărnos purtător de semințe. Milton a avut probabil în minte un obiect numit ambiguu, cu o varietate de conotații, precum și denotații, majoritatea, dar nu toate, asociind ideea mărului cu un fel de inocență, deși și cu un fel de intoxicare, deoarece cidrul de mere tare era o băutură engleză obișnuită.”

abia mai târziu cititorii lui Milton, spune Appelbaum, s-au gândit la” măr „ca la” măr ” și nu la niciun fruct purtător de semințe. Pentru ei, fructul interzis a devenit sinonim cu malus pumila. Ca o lucrare canonică citită pe scară largă, Paradise Lost a influențat în cimentarea rolului apple în povestea toamnei.

dar dacă fructul interzis a fost un măr, smochin, piersic, rodie sau ceva complet diferit, merită să revedem scena ispitei din Cartea 9 din Paradise Lost, atât ca un omagiu adus lui Milton (care și-a compus capodopera când era orb, sărac și în cușca câinelui pentru politica sa regicidă), cât și pur și simplu pentru a savura frumusețea sublimă a limbii. Thomas Jefferson a iubit această poezie. Cu sfaturile sale dietetice superfood, celebrarea ‘self-help este cel mai bun ajutor’ ideal, și prezența unui vânzător de ulei de șarpe, Paradise Lost este o poveste chintesenta American, deși compus mai mult de un secol înainte de Statele Unite a fost fondat.

ceea ce face scena ispitei atât de absorbantă și plăcută este că, deși scrisă în engleză arhaică, este pătată de detalii banale care îl fac pe cititor să se oprească surprins.

luați, de exemplu, seducția gustativă impecabilă a șarpelui. Are loc nu în orice moment vechi al zilei, ci la prânz:

„înseamnă în timp ce ora de prânz a atras pe, și wak’ d / un apetit dornici.”

Ce detaliu viclean și fermecător uman. Milton se bazează pe ea evocând persistent aroma merelor, știind foarte bine că un „miros ambrosial” poate înnebuni un stomac gol la acțiune. „Mirosul savorie” al fructului rapsodizează șarpele, este mai plăcut simțurilor decât mirosul tetinelor unei oi sau capre care cade cu lapte neacoperit seara. Impresarii rețelei alimentare de astăzi, cu laudele lor exagerate și asemănările frenetice, nu puteau visa nimic apropiat de acea comparație deosebit de senzuală.

este ușor de imaginat scena. Eve, curioasă, creduloasă și flămândă, se uită cu dor la fructul de contrabandă „Ruddie și aur”, în timp ce vânzătorul de ulei de șarpe îi murmură încurajarea. Inițial, ea se blochează înapoi, suspicioasă de „supraevaluarea” lui. Dar în curând începe să cedeze: cum poate un fruct atât de „corect pentru ochi, invitând la gust”, să fie rău? Cu siguranță este opusul, „seva sa științifică” trebuie să fie sursa cunoașterii divine. Șarpele trebuie să vorbească adevărat.

deci, spunând, mâna ei pripită în ceasul rău

ajungând la fruct, a smuls, a mâncat:

Pământul a simțit rana, iar natura de pe scaunul ei

suspinând prin toate lucrările ei a dat semne de vai,

că totul a fost pierdut.

dar Eva este insensibilă la dezamăgirea cosmică pe care a provocat-o prânzul ei. Îmbătată și îmbătată ca și cum ar fi cu vin, ea se înclină în fața” o Sovran, vertuos, prețios dintre toți copacii „și se grăbește cu” o ramură de fructe cele mai frumoase ” către iubitul ei Adam, pentru ca și el să mănânce și să aspire la dumnezeire. Masa lor comună, prefigurată așa cum este prin expulzare și doom, este un tablou emoționant și dureros al fericirii conjugale.

între timp, șarpele, misiunea sa îndeplinită, se strecoară în întuneric. Satana se îndreaptă cu nerăbdare spre o adunare de colegi diavoli, unde se laudă că căderea omului a fost făcută de ceva atât de ridicol ca „un măr.”

cu excepția faptului că era o smochină sau o piersică sau o pară. Un roman antic a fost pedepsit – și s-a născut mitul mărului.

Nina Martyris este o jurnalistă independentă cu sediul în Knoxville, Tenn.